Încet-încet se lasă umbra înserării; Soarele,roșiatic,se pregătește atât de duios
parcă,să apună.
Orașul S.M.,ca un mozaic de mașini și oameni,forfotind intens sub bolta înserării .... .
Andrei tocmai își terminase schimbul,iar acum se pregătea să plece acasă,când
auzi soneria telefonului.
- Alo.
- Alo,cine e?
- Eu,M..
- Merci că m-ai sunat. Apropos,mergem mâine să luăm prânzul la terasă? Sau ai
vre-un plan să mergem altundeva?
- Mâine?? Păi,n-ar fi bine să discutăm atunci?
Crispat,roșu la față din cauza colegilor de muncă,puse repede receptorul la loc.
Își luă geanta pe umăr,și ieși.
Porni agale pe strada Dobrescu,parcă ar fi ocolit ceva misterios,și merse,cu părul
în vântul ce adia lin în apusul feeric al Soarelui .... .
Gânduri negre îi invadară mintea : ,,Oare ce vor zice colegii? Ce va spune mama
de va afla,ce vor spune părinții ei? Ce să fac acum,când nu mai pot face nimic”?
Potop de gânduri se întretăiau,făcându-l pe acesta să nu ia seama la nimic altceva
în afara gândurilor ce se lăsau peste mintea lui,odată cu amurgul.
.......................................................................................................
Când se trezi,Andrei se văzu pe patul unui spital. Cearșafurile albe,perdelele
albe cu albastru,peste care străluceau câteva raze de soare,îi aduseră în suflet
reverii dulci și amintiri plăcute.
Începea să se lase purtat în lumea viselor. Vise de Iubire,de viitor,de speranță,de
fericire.
Nu-și aminti prin ce greutăți trecuse.
Începu să uite de toate. Amintiri frumoase din viața sa de până acum îi năpădiră
sufletul ... .
S-a născut în 1970,și-a petrecut copilăria la țară,în casa părinților săi,nu prea
bogați,dar ospitalieri,buni la suflet și respectuoși.
Mai ales tatăl lui Andrei,care și-a pierdut viața într-un stupid accident
în mină,era un om foarte bun,atât de bun încât,la nevoie,lăsa lucrul său și mergea
să-i ajute pe vecinii și prietenii săi,și pe alți oameni aflați la nevoie.
Pasiunea mare a tatălui său era istoria. Și cu ce foc îi povestea seara,la cină,lui
Andrei,toate cele petrecute pe vremea lui Mihai Viteazul,Decebal,și chiar mai de
demult.
Dar așa au fost împrejurările,crude și triste,să moară bietul om bun în anii
tinereții,când Andrei avea doar șase ani.
Rămas orfan,bietul copil a fost îngrijit și educat de mama lui,care zicea:
- Ar fi păcat ca fecioru` nost` să lucre'-atâta cât am lucrat noi,că i s-or istovi
puterile. Mai bine îl dau la școală,în oraș.
Și l-a dat la școală.
Cu lacrimi în ochi și-a părăsit el casa părintească,de bârne,,cu acoperișul
de șindrilă.
Dar și mai greu s-a desprins din brațele mamei sale,care a rămas pe marginea
drumului,lăcrimând:
- Să-ți ajute Dumnezeu sfântu`,să reușești și să ne vedem sănătoși!
Și au trecut anii,ca șuvoaiele pe Sunătoarea lui cea dragă,pe care o lăsase curgând
la vale,ce părea lacrimile de dor și jale ale mamei sale,care de multe ori stătea
lăcrimând pe prag,cu privirea dusă către Gutîi,așteptându-și în neștire,ceasuri
întregi,odorul său plecat printre străini.
Armata o făcuse la Jandarmerie,în Miercurea Ciuc. De aici se eliberă prin `91.
De dorul revederii casei părintești de bârne,dar mai ales din dorința de a o
revedea pe maică-sa,pe care n-o văzuse de mai bine de-un an,fluiera și cânta pe
străzi,era mereu cu fața senină,zâmbetul îi înflorea pe buze,înțelegător și
respectuos cu toată lumea,bucuros că în noaptea care vine va dormi în patul lui
de brad,iar la sosirea lui va aduce cea mai mare bucurie dintre bucuriile
lumii,celei care l-a iubit mai mult decât oricine pe acest Pământ: mamei sale.
Prin anii `92 se angajase în S.M.,la o intreprindere.
Aici cunoscuse lume de toate felurile,toți fiind dornici și setoși după metalul cel
mai prețios dintre toate:banul.
Dorul după bani îl atinse și pe el. Maică-sa îmbătrânise tot aștetându-l și
pregătindu-l pentru zilele de muncă. Grajdul stătea să se dărapene pe bietele
animale,iar el nu avea un ban să-l contruiască din nou,ori cel puțin să-l
consolideze,până a nu se angaja.
Acolo o cunoscuse pe M.,fata cu suflet tandru,și cu inima mai prețioasă cu mult
decât orice pe lumea asta; se înțelegeau de minune,își dădeau telefoane cu
miile,și toate lucrurile în relația lor au mers nespus de bine,poate mai ceva decât
și-au imaginat .... .
Până în ziua nefericită,când fără să reflecteze prea tare,ajunse sub roțile unei
mașini. Dar nu era vorba de ce se temea acum. Din fericire,medicii l-au ajutat să
scape cu viață.
Apoi s-a trezit la lumina caldă ce se revărsa dinspre perdelele salonului de spital.
Avea fractură de membru inferior stâng și fractură medie la coloană,a suportat o
intervenție chirurgicală.
I se administrau perfuzii.
Din fericire,nu intrase în comă.
Gândurile ajunseseră să-l cuprindă din nou,cu mai multă putere: ,,Oare ce va
zice M.? Ce mai face mama?
Ce o mai fi făcând colegii mei”?
Frânturi de gânduri treceau prin mintea lui rănită de dorul lui M. ca un obiectiv
distrus de gloanțele unei lupte crâncene.
Trupul îi era amorțit de atâta șezut la pat,dar și mai amorțit îi era sufletul,că nu
primise nici-o veste de la M.,nimic despre maică-sa îmbătrânită de atâtea
necazuri,care totuși mai avea o speranță în suflet: aceea de a-și revedea odorul.
--------------------------------------------
Cele două luni de spitalizare trecuseră,iar acum,în preajma zilei de 15 August fu
trimis cu Salvarea în satul unde s-a născut.
Bucuria revederii satului natal îi umplu sufletul de bucurie,încât uită în cele din
urmă de toate chinurile îndurate în timpul celor două luni de stat în spital,iar
gândurile sale zburau tot mai mult la anii copilăriei și la maică-sa ce îmbătrânea
din zi în zi,așteptâdu-l.
Mașina Salvării șuiera ușor în mersu-i tărăgănat,iar Andrei privi pe fereastră la
plopii de pe marginea drumului,ce arătau îmbătrâniți par-că prea de timpuriu.
De bucuria lăuntrică ce-i invadase sufletul,Andrei căzu într-un somn adânc și
liniștit.
Se adânci în lumea viselor.
Se făcea că era cu M,în casa părinților lui.
Se făcea că ninge,o ninsoare cu fulgi mari,care îi acopereau pe amândoi și casa
unde se aflau. Ce fericiți erau că nu mai era nimeni care să le strice fericirea
aceea!
Erau numai ei doi și zăpada care plana în jurul lor,ca un împărat și o împărăteasă
a fericirii și satisfacției. Ce bine se simțeau ei amândoi în zăpada ce strălucea
feeric,par-că ar fi fost într-un splendid palat de cleștar,ca și cum ar fi stăpâni
peste zăpada întinsă și pură.
Când se trezi Andrei din visul frumos pe care l-a avut,era în căsuța lor de
bârne,în pătucul lui de brad,așa cum și-o dorise de mult.
Andrei începuse să se întrebe:
,, Cum am ajuns așa repede acasă? Că doar eram în mașina Salvării când m-a
prins toropeala aceea,și visul acela,frumos,iar acum mă văd acasă. Nu-mi vine
să cred cât de repede s-a întâmplat totul ”.
Andrei dori să se asigure dacă a ajuns într-adevăr acasă,ori încă visul nu i s-a
terminat; pipăi tencuiala pereților. Da,era acasă!
Dădu să se miște din pat,dar văzu că piciorul stâng îi era imobilizat.
,, - Oare cât va trebui să mai stau în patul ăsta nesuferit?”- reflectă Andrei.
,,Oare cât va mai trebui să stau așa,tolănit”,se întrebă? Va scăpa cumva din patul
ăsta?
Acum nu-l mai atrăgea deloc patul;dimpotrivă,i se făcu groază de el.
Printre altele,era indignat că nu se putea întâlni cu M.
Îl cuprinse dorul de ea,un dor sfâșietor,când își aducea aminte că nici măcar nu-i
poate da un telefon.
Un chin îl sfâșia din cap până-n picioare,iar inima-i era cuprinsă în cătușele
disperării. Astfel,chinuit de aceste gheare ale deznădejdii,se topea pe zi ce
trecea,până-ntr-un moment când dădu de romanul ,,Mereu împreună vom fi”,al
unui scriitor german din secolul al XVIII-lea,al cărui acțiune se petrece în orașul
german Frankfurt.
Se adânci în citirea acestui roman,încât era s-o uite și pe draga de M.. Dar asta îi
păru cu neputință.
Ceva anume îl făcu să se gândească la serviciul său,la întreprinderea la care lucra.
Oare,o să-l lase șomer? Ce s-or fi făcut atâtea absențe nemotivate?
Ce vor zice colegii? Cum îl vor bârfi pe la toate colțurile?
În timp ce era chinuit de aceste gânduri,auzi bătăi scurte în ușă: cioc-cioc-cioc.
Răspunse.
Era poștașul.
- Pot intra,îl întrebă din prag?
- Da,chiar vă rog,fiindcă dumneavoastră întotdeauna îmi aduceți vești bune.
- Ca și astăzi de altfel,zise poștașul intrând.
Îi întinse o scrisoare;el o privi pe toate fețele. Văzu ștampila orașului S.M.,și o
deschise fără a vedea cine era destinatarul ei.
......................................................
,, Dragă Andrei,
Am aflat de accidentul pe care l-ai îndurat,am aflat deasemenea că ai stat în spital
două luni și că acum ești acasă.
Să știi,Andrei dragă,că eu țin la tine mai mult decât la inima mea!
Nu dispera,că necazul atunci e mai mare,când te adâncești cu gândul în
profunzimea lui.
Așa că,lasă disperarea!
Să știi că mi-e foarte dor de tine,dar am speranța că ne vom revedea curând.
Ca să-ți treacă dorul,îți trimit o fotografie și un sonet,ca să-ți aduci aminte de
mine,iar un șirag de gânduri scrise,ca să le citești mai ales seara,înainte de a
adormi.
Să știi că iubirea mea către tine nu s-a schimbat.
Te aștept să te faci bine,să mă suni de la lucru,și,mai important,să vii să mă vezi.
M-am interesat în legătură cu serviciul tău,și mă bucur să-ți dau o veste bună: nu
vei fi trecut în șomaj,ci vei lucra în continuare,având însă un concediu de boală
plătit,timp de o lună de zile.
Așadar,nu-ți face nici-o grijă de nimic,nu fi supărat,ci adu-ți aminte că ai alături
de tine o inimă,care fără tine nu poate exista.
Sunt alături de tine.
A ta,M.,care niciodată nu te va uita”!
Ce bucurie veni pe ne-așteptate în viața și mai ales în inima lui Andrei.
Luă încet fotografia ei,ce-i drept,cam veche,dar importantă
era,firește,persoana minunată pe care o reprezenta.
O sărută cu dor și dragoste,șoptind:
,, Te iubesc,frumoasa mea prințesă a zăpezii și a purității,te iubesc și te voi iubi
întotdeauna”!
Andrei puse fotografia la loc în plic,și scoase sonetul ei acum. Era un sonet de
când ea era la Liceul Dragoș-Vodă,din orașul ei natal.
Pe sonet erau scrise cu mâna ei umătoarele cuvinte:
,, Păstrează-mă așa cum sunt,
Sunt numai pentru tine.
Azi te iubesc mai mult ca ieri,
Și mai puțin ca mâine.
Cu prietenie,M.”.
Iar ca dedicație,erau scrise următoarele:
Te-aș numi prieten,dar mi-ești mai mult decât atât.
Te-aș numi suflet,dar mă tem că te voi pierde și voi plânge mereu după tine.
Te-aș numi zâmbet,dar nu mă pot apropia de raza ta strălucitoare.
Mai bine te las ne-numit,cum ne-numiți sunt îngerii. Apropiat,cum apropiate
sunt zorile unei zile mari.
Însuflețit cum însuflețită este Sunătoarea ta dragă,tot mereu mai aproape,mereu
vibrând de bucurie,precum și de durere,de bucuria de a mă regăsi,ca și de
durerea de a mă pierde.
Rămânem niște suflete ca stanele de piatră,doar cu inimile bătând de focul
iubirii,vrăjite de apusul de soare tomnatic,ca o încrucișare de drumuri,care doar
cândva se vor reântâlni.
Cu prietenie,M.”.
Ce bine-i făcuseră aceste cuvinte!
Erau pentru el ca o baie făcută în Sunătoarea într-o superbă zi de vară,și ca o
friptură bună de berbec,după un drum obositor.
Andrei se simți ,,în al nouălea cer”!
Poștașul plecase demult.
El rămase cu visul de a o revedea pe M. a lui, într-o după-amiază,la o cafea și-un
pupic.
Toropit de oboseală,adormi cu ochii la sonetul ei cu versurile atât de
frumoase..... .
........................................................
- Andrei,vine doctorul să te vadă,îl deșteptă maică-sa.
Într-adevăr,pe poartă intră doctorul din comună,pregătit să-i ofere o mână de
ajutor.
Îi examină cu mare atenție piciorul operat,îi scoase pansamentele vechi și îi
puse altele noi.
Apoi îi imobiliză piciorul la loc,și-i spuse:
- Mai ai două săptămâni de stat;dar să nu încerci să te cobori,până când îți spun
eu. Ai înțeles?
Fără să aștepte răspuns,medicul ieși repede pe ușă și plecă.
Maică-sa veni repede în camera lui,aducând farfuria cu mămăligă îmbrânzită.
- Măi Andrei,scoală-te și mănâncă,îi spuse.
Îl sprijini și reuși să-l ridice în șezut,și îi puse blidul dinainte.
În timp ce mânca,se gândi la M.,la visul ce-l avuse în vară,când o visase în
curte,împreună cu el,iar zăpada cădea din cer până-i acoperi pe jumătate .
Ce repede a trecut vara; ce repede trecuseră cele zece săptămâni de imobilizare ...
.......................................................................
Era într-o sâmbătă dimineața,când doctorul din comună intră din nou pe ușa
camerei în care se află Andrei.
- Bună dimineața! Cum te mai simți,îl întrebă medicul?
- Bună dimineața,domnule doctor. Mă simt ca la șaisprezece ani!
- Mă bucur mult de tine,Andrei. Am o veste bună: azi ai să scapi din patul
acesta! Dar să nu te mai vâri sub mașini,s-a înțeles?
Îi desfăcu încet pansamentul și materialul imobilizant,și-l sprijini,ridicându-l din
patul în care zăcuse cinci săptămâni. Atât a durat convalescența.
Doctorul îl privi atent pe Andrei,și-i zise:
- Fii bărbat! Eu vreau să fac militar din tine!
Îți arăt că poți! Hai,hopa-sus!
La pas marș! Un',doi! Unu',doi,trei,patru. Stânga-mprejur!
Brațele întinse - Ducem mâna stângă la piciorul drept,și mâna dreaptă la
piciorul stâng,așa: un'-doi-trei-patru,un'-doi-trei-patru. Destul!
De-acum poți să mergi,dar fii atent!
O să vorbesc la interprinderea ta,și-o să te mai lase o săptămână-două,să te
recuperezi.
Nu te deda la vitejii! Dar fă,pe drumul satului,un kilometru de mers pe jos în
fiecare zi.
Nu alerga însă,ai să obosești repede și-ar fi păcat. Oboseala din alergat în
convalescență,poate pune probleme în primul rând piciorului tău.
Caută să muncești ceva pe lângă casă,dar nu peste măsură.
Încearcă să muncești trei-patru ore la început,apoi treptat adaugă în fiecare
zi,începând de miercuri,câte o oră-două în plus,până ajungi să poți munci opt ore
fără să obosești prea mult.
După ce reușești performanța asta (și sunt sigur că reușești!),vino te rog până la
mine la cabinet,să mai stăm de vorbă.
Dar ai grijă să nu răcești. De-acum piciorul tău e mai sensibil. Ai grijă la frig!
Ai grijă în mod deosebit să nu pățești cumva ce-ai mai pățit-o,că acum ai scăpat
cum ai scăpat. Dar mai târziu,bagă de seamă! Puțini oameni scapă din ce-ai
scăpat tu!
De aceea,ia în seamă sfatul meu și fii mai prudent. Nu te gândi la altceva în timp
ce mergi pe stradă. Fii atent la tine,și concentrează-te la modul și frecvența
circulației! Ești un om liber,dar ești pe propria ta răspundere!
Fii atent cu viața ta,nu-ți bate joc de tine însuți”!
Doctorul ieși în grabă,lăsând ușa deschisă.
............................................................
Lui Andrei îi veni să sară în sus de bucurie!
Ceea ce și făcu; sări puțin în sus! Ce bucuros era!
- Mamă,mă duc un pic să mă plimb la aer.
- Du-te,dragul mamii!
Soarele cald de început de toamnă și aerul proaspăt,înviorător,îi împrospătă
spiritul.
Ce bine se simți! Nici nu se putea descrie în cuvinte.
Își aminti de M..
Ce bunătate a dovedit ea când îi scrisese.
Cât de interesantă era pentru el! Cât de mult îl iubea!
Tot gândind și meditând,Andrei pierdu noțiunea timpului și cărarea spre
destinația pe care și-o propuse; rătăcea dus de gânduri,ca un șoim singuratic
de munte urmărindu-și prada.
Se trezi târziu din amorțeală. Se afla în Săcătură.
Se însera. Pe Andrei îl cuprinseră grijile,dar hotărî să nu se lase furat de ele.
Alese câteva crengi sănătoase de arin și de alun. Își alcătui din ele cu grijă un
cort,îl umplu cu fân smuls dintr-o claie. Adună repede niște
vreascuri și,folosind două pietre de cremene pe care le luase dintr-un pârâu,reuși
să aprindă focul.
Se acoperi bine cu fân,și închise ochii.
Visă că locuia în S.M. Se făcea că trecuse lin pe o stradă,parcă fără să atingă
pământul;dintr-odată o întâlni pe M.,iubita lui,cea care-i putea împlini toate
planurile de viitor.
,, -Ce mai faci”,o întrebă el plin de bucurie?
,, - Bine,mulțumesc”,îi spuse,și,fără să-i pese,o luă la sănătoasa ca o
puștoaică,ocolindu-l.
Când se trezi,Andrei observă ce târziu s-a făcut. Soarele urca pe cer ca un
carusel de fericire,de energie și Lumină.
Focul se stinse demult,iar el se pregătea să coboare acasă.
Ah,ce bine i-a făcut această drumeție!
Dar și mai bine-i păru că visul de astă-noapte nu a fost realitate. Era foarte
bucuros că a fost,din fericire,doar un vis.
Cel mai urât vis pe care-l avusese!
Andrei coborî dealuri după dealuri,trecu văi după văi,ca într-un labirint
necontenit de forme de relief,atractive prin frumusețea și contrastul lor. Părea că
drumul nu se mai termina!
Se îmbujoră la față ca trandafirul când își văzu casa.
Dar ce văzu? Maică-sa pe prag,plângea în hohote,lacrimile i se prelungeau pe
obraz,și cădeau pe pământ ca un izvoraș al suferinței de ne-descris.
O fi așteptând acolo ore întregi...... .
Se apropie și o întrebă:
- De ce plângi,mamă?
Usturimea palmei ce o primise drept răspuns îl răvăși multă vreme.
- Unde mi-ai umblat,măi bagabontule?
- Mamă,am fost și eu pic prin câmp,să mă plimb.
- Dar câte zile îți trebe' ție să te preumbli?
- Ei,mamă dragă,dacă a ferit Dumnezeu și n-am murit în accident,nici de-acuma
no-i muri!
- Nu te bizui pe asta. Adă-ți aminte: ce ți-a spus doctorul!
- Îmi aduc aminte,mamă.
Dar,dom' doctor așa mi-a spus,să fac roată pe hotar în fiecare zi,până mă voi mai întări”.
- Poț' să faci câte-o roată,dar de ce să te-apuce noaptea pă horariț' '' ?
- Nu mă mai apucă,mamă dragă! Hai în casă,și nu mai plânge.
Uite,am adus câteva hribe. Le voi frige,și vom mânca împreună” .
Și repede,se apucă de treabă: ațâță focul,pune puțin ulei într-o tigaie,pe care o
găsi pe un cui în tindă.
Tăie mărunt hribele într-un vas,observându-le cu atenție dacă nu au cumva
mizerie. Termină în câteva clipe și această operațiune,răsturnând hribele în tigaia
de pe foc,și acoperindu-le cu o farfurie mai mare.
Își căută apoi casetofonul. Scotoci prin toate lăzile,verifică toate ungherele.
Radie de bucurie când după un timp îl găsi. Mai găsi și o casetă pe care o
cumpărase prin '91,de prin armată.
Puse caseta în căsuța casetofonului,derulă banda,apoi opri și o întoarse..
Apăsă pe butonul ,,Play”; după câteva secunde,se-auzi melodia. Cânta ,,
De Crăciun și Bobotează”.
Ce bucuros era acum Andrei,amintindu-și de întâmplările frumoase trăite în
armată,și dar își aminti și de pedepsele primite.
Vorba cântecului:
,, Nu da,Doamne,nimănui
Viața militarului” .
Maică-sa auzi melodia.
Ca arsă,veni la Andrei:
- Oprește muzica,măi vagabond!
- Le opresc,mamă,nu vezi că le opresc?
Dar de ce vrei să nu ascult muzica asta? E o melodie frumoasă,am auzit-o când
am fost în armată.
- Oprește-le dracului de mutèle,îi spuse maică-sa poruncitor.
Și,repede,puse mâna pe cleștele de la sobă. Mai mult să-l intimideze.
- Mamă,dacă nu-ți place muzica,mă duc la un prieten s-o ascult, Mi-e dor de
când eram în armată.
- Dacă ți-i dor de militărie,du-te și te fă militar! Da' de mărs la prietini,mai
treacă-ț' pofta!
- Mamă,să știi că mă supăr,și mâni' mă duc la Oraș la cineva,să stau acolo,dacă
acasă nu-i voie măcar un pic de muzică s-ascult!
- Ti-i duce tu pe dracu',că de te croiesc îți rup oasele,auzi-tu-m-ai?
- Ia că l-am oprit,dar o să știu eu ce face pă viitor.
- Nu-i ști nimic;că te-oi trăzni,de-i gândi că din cer te bate!
- A feri Dumnezeu,și-o veni și timpul când m-oi duce la lucru' cela în Oraș!
- Nu-i mere' nicări',că nu te las să te bagi subt mășini! N-oi plăti eu la jândari
pentru tine!
- 'Oi vedea ce-or zice domnii,când le-oi spune că nu mă lași dumneata să mă
duc nici la lucru.
- N-ai treabă cu domnii! Îi lucra pământu',cum a lucrat și bietul tată-
tău,Dumnezeu să-l ierte!
- Va fi cum va vrea Dumnezeu”,spuse Andrei amestecând hribele.
Opri și casetofonul,mai mult din respect decât din frică. Nu avea de cine sau de
ce se teme.
Cina era gata. Andrei și maică-sa,se pregăteau de cinat.
- Mamă,te rog,de ce nu m-ai lăsat să pun casetofonul?
- Ce-i face zarva 'cee'-n casă,ca la rromi? Dacă vrei să-l pui,pune-l,mă,mai
încet,nu cu-atâta laităr să sară oamenii cu apă.
Puse casetofonul,dar mai încet,că de-abia se-auzi melodia. Era melodia preferată
a lui Andrei, ,, De Crăciun și Bobotează”.
Cina se petrecu fără discuții aprinse.
Se lăsa noaptea peste sat,cu pași repezi.
Andrei se culcă și adormi frânt de oboseală și de gândurile ce-i bântuiau
visele,pricinuindu-i coșmaruri.
Când se trezi,era ora șase.
Pierdu autobuzul spre S.M. .
Își aminti că are de făcut și vizita la medic.
N-avea altă soluție decât să prindă autobuzul de 8:30.
Oricum,medicul nu sosea la cabinet până la ora 10.
Avea două ore până atunci.
- Mamă,știi,când a fost doctoru' la mine,mi-a zis că trebuie să mă duc să mă
vadă când mă fac bine. Te rog să mă lași să plec.
- Te las,dragu' mamii. Dar să nu te bagi subt mașini și să nu te-apuce
noaptea,înțelesu-m-ai?
- Înțeles,mamă,spuse zâmbind Andrei. Și își pregăti cele necesare pentru
drum.
Își luă 500 de lei,de cheltuială.
O zbughi repede afară,cu un ,,La revedere” spus mamei sale,îmbătrânită de
atâtea necazuri.
Autobusul îl prinse; alerga cu repeziciune pe șoseaua ce leagă localitățile Budești
de Ocna Șugatag.
Coborî la a doua stație, ,, la Băi”,cum îi spun localnicii.
Traversă strada în siguranță deplină pe trecerea de pietoni,și intră în dispensarul
comunal.
,,Cioc-cioc” - bătu la ușa cabinetului medical.
- Da.
- Să trăiți,domn' doctor!
- Ehe,băiete,bună dimineața. Ai venit?
- Am venit.
- Bine-ai făcut c-ai venit. Ia să-ți văd piciorul!
Îi examină cu atenție piciorul care avuse o fractură,și suportase o intervenție
chirurgicală ce a dus în cele din urmă la vindecarea lui.
Îl bucură mult să constate ce repede s-a vindecat. Îi spuse cu satisfacție:
- Măi băiete,ești bărbat!
Ia să-ți pun puțină muzică,să văd cum dansezi”.
Zis și făcut.
Muzica electronică,articulată,răsună în difuzoarele aparatului stereo. Andrei
dansă,încât toți cei ce l- ar fi văzut,ar fi zis că e întruchiparea lui Michael
Jackson.
- Măi băiete,ești o forță,spuse doctorul,zâmbind. - Hai să-ți văd tensiunea.
- De acord. Și repede-i ridică mâneca bluzei,și-i fixă tensiometrul.
Îi spuse cu bunăvoință-n glas:
- Poți să mergi la lucru de-acum.
Să-i fi spus despre conflictul cu maică-sa pe tema muzicii? Nu merita.
Își luă ,,la revedere” de la cel ce a contribuit mult la salvarea și vindecarea lui,și
ieși încet pe ușa cabinetului medical.
Unde să meargă acum,se întrebă Andrei? Ce să facă?
Brusc,își aminti ce are de făcut. Are de dat un telefon lui M..
Intră în cabina telefonică.
Ridică receptorul și introduse cartela.
Formă: 7-1-9-6-4-6-3.
- Alo!
- Alo,da. Cine-i acolo?
- Eu sunt,Andrei T.. Cu cine am onoarea?
- ,,Sunt eu,prostuțule. M.. Ce mai faci? De unde mă suni?
- Te sun de la Ocna Șugatag. Am fost la medic,la control.
- Mă bucur că m-ai sunat. Tu știi că te iubesc. Dar pe la mine când vii?
- Mă duc luni,că-i sărbătoare. Ce zici?
- De acord. Vino,dragul meu,nu tot amâna! De când lucrezi?
- Chiar de luni,pe schimbul II.
- Super! Te rog sună-mă când ajungi aici.
- Desigur că te sun,dragă M.. Știi ce tare-mi doresc să te văd. Sper să fie bine
totul la lucru.
- Bine o să fie,n-ai tu grijă! Să știi că te iubesc.
- Și eu,mult de tot.
- Nu uita să mă suni.
- Bine. O să te sun. Pa!
- Și eu te pup,dragostea mea. La revedere! Pa!
Andrei puse receptorul la loc,scoase cartela,o puse repede în buzunar și ieși din
cabina telefonică.
Traversă strada pe trecerea de pietoni,și se duse să caute biserica.
Biserica ortodoxă veche,din lemn de stejar,construită în secolul al XVI-lea,parcă
aștepta,calmă și liniștită,ca o mamă,pe oricine venea să-și descarce sufletul prin
rugăciune,meditare și închinare lui Dumnezeu.
Își descoperi capul,îngenunchie și își zise,în taină,fără grabă,rugăciunile pe care
le învățase de la bunică-sa și de la părinți.
După câteva clipe de reculegere,se ridică,se retrase încet din pridvorul
bisericii,își puse pălăria pe cap,și ieși pe stradă.
Căută strada care duce la stația de autobus.
Era liniște - în stație,nimeni.
Mai apoi trecu pe-acolo un sergent-major de la Poliția comunală.
- Să trăiți,domn șef. Vă rog frumos să-mi spuneți,la ce oră vin autobusele?
- Du-te,băiete,și lasa-mă-n pace,mormăi sergentul-major,și plecă înspre comună
în graba mare.
Ce tristețe inundă acum inima lui Andrei!
Cum si când să mai ajungă el acasă? Cum să capete informații? Pe cine să mai î
întrebe?
Strada era pustie. Doar din când în când mai vedea niște oameni trecând.
Dar,degeaba îi întrebă.Degeaba îi abordă. Nu obținu decât răspunsuri ,,în doi
peri”. Nu-i puteau aduce satisfacție,nici sigur pe sine nu avea vre-un motiv să se
simtă.
Deodată,văzu un autobus venind dinspre Oraș. Dar nu,mergea spre B.M.
Ah,ce zi tristă și mohorâtă!
Nu se ivește nici un autobus,nu se oprește nici o mașină.
Toate lucrurile sunt parcă transformate într-un contracurent de monotonie și
plictis.
Singur,Andrei stă dus pe gânduri ore întregi. Nici un autobus nu vine.
Doar câteva ,,Dacii” negre și roșii treceau în ambele sensuri,și câteva sunete de
tocuri de domnișoare aduceau un plus de farmec peisajului monoton și de-a
dreptul trist prin obișnuitu-i caracter.
Îi plăcu contururile câtorva dintre ele,și,cum avea la el aparatul de fotografiat,le
făcu poză dintr-o singură mișcare.
În acea clipă,un autobus veni cu viteză dinspre S.M.
- Unde călătoriți,îl întrebă cu agilitate pe șofer?
- La Budești.
Andrei urcă,plăti biletul,iar ușile autobusului se închiseră brusc.
Autobusul porni,și începu parcă să alunece pe asfalt. Treptat,trecu din viteza
întâia într-a patra,în timp ce luă curba spre strada Rozelor.
,, Băile” rămaseră în urmă,cu tot romantismul lor.
Magazine cu firme de toate culorile apăreau și dispăreau în goana
autobusului,ca într-un carusel nesfârșit.
Curând nu se mai văzură decât plopii aceia încântători de pe marginea șoselei,cu
frunzele aurii,și cerul teribil de senin,ca o oglindă imensă de cristal ce plana
asupra Pământului.
Autobusul se apropie acum de intersecția triplă numită ,,Furca”.
Andrei coborî în stație. Își continuă drumul liniștit,plin de voioșie că a realizat
ceea ce și-a propus.
Când sosi acasă,găsi pe pervazul ferestrei o scrisoare.
O privi atent,și o cercetă minuțios. Era din B.,de la un prieten din armată.
Îi scria despre diferite lucruri,despre cât de tare s-au schimbat oamenii,despre
localurile unde se desfășoară anumite baluri,despre cum a câștigat un prieten de-
al său 1200 de lei la Loto,despre faptul că și-a găsit prietenă și au mers în oraș
să-și cumpere inele de logodnă ........ .
În acea clipă,Andrei își aminti de scrisoarea pe care i-o trimise M.,și se
gândi,deși vorbise chiar azi cu ea la telefon,că s-ar cuveni să-i acorde răspuns.
Telefonul ca telefonul,dar o scrisoare pecetluiește
mai profund Iubirea,gândi el. Asta și făcu.
Îi mulțumi lui M. pentru interesul pe care i l-a acordat în urma acelui accident
cumplit,și totodată o asigură de dragostea lui,care nu se va risipi niciodată,ci se
va coborî numai în sânul ei,ca numai ea s-o știe,să o păstreze și să aibă acces la
ea.
Când termină Andrei de scris,deja se lăsă seara,iar Soarele,ca un glob imens de
dragoste,își împrăștia ultimele raze înainte de a se cufunda în negura înserării.
Maică-sa dormea deja,răpusă de munca zilei. Nu l-a simțit când a venit acasă.
Andrei puse casetofonul,dar încet,să nu se trezească maică-sa.
Cânta Bidley Boy's,o melodie veselă,dansantă.
Ce bine-i făcură lui Andrei ascultarea acestor melodii,și cum îl învioraseră!
Acum,căzu pe canapea,frânt de oboseală. Casetofonul mergea,iar gândurile îl
purtau în toate direcțiile,până adormi într-un somn adânc.
Se visă în copilărie,în casa părinților săi.
................................................................................................................
Andrei se trezi ca ars,în zbârnâitul ceasului-deșteptător. Era un ceas vechi,dar
încă funcționa.
- Măi Andrei,opre' zornăitoarea aceie',că-mi sparge urechile,îi spuse maică-
sa,care tocmai se ridică din pat.
- Îl opresc,mamă,îl opresc,o liniști Andrei.
Își căută hainele de sărbătoare,și începu să se-mbrace.
Maică-sa i le-apucă de par-că era conectată la curent electric de mare voltaj.
Cuprinsă de indignare,îl întrebă:
- Unde mergi,tâlharule,așa dimineață?
- Mă duc,mamă,la Oraș,să cumpăr pâine.
- Ba nu meri nicări,că te omor,zise,nervoasă,maică-sa!
Și-i apucă hainele,și le duse în camera ei,încuindu-i-le în dulăpiorul ei de haine.
Andrei nu se mai putu reține; se duse în camera mamei sale,căutând peste tot.
Nu găsi nimic,iar dulapul nu-l putea deschide.
Se apucă de căutat prin sertarele din cameră; și căută,de-ai fi zis că-i polițist și
face percheziție.
Aruncă totul din sertare afară,multe obiecte căzură pe jos; iar el căuta,căuta
înainte,dar de găsit,orice găsea,numai ce căuta nu găsi: cheia.
Trecu apoi în camera tatălui său. Aici,totul era pustiu; doar un dulăpior se găsi
pe-un perete,căci de când cu trecerea sa la cele veșnice,prin '76,veniseră rudele
sale și ,,curățară” bine camera,astfel că Andrei nu avea ce găsi în dulăpiorul
tatălui său.
Se gândi,se socoti. .... .
Să meargă la fierar,să-i facă o cheie?
... Dar până o termină,trec atâtea ore!
Tot gândind și socotind,îi veni o ideie.
Se duse la dulapul mamei sale,se trase trei pași înapoi,și - îi dete o lovitură!
Ușile trozniră și se făcură țăndări.
Andrei,își luă repede hainele (fără ca maică-sa să-l observe),și trecu repede în
camera tatălui său,unde începu să se îmbrace cu repeziciune.
Își luă pălăria,și-o puse pe cap,și porni spre camera mamei sale.
- Rămâi sănătoasă,mamă!
- Du-te dracului,dacă vrei să te duci!
Nu luă în seamă vorbele mamei,ci plecă alergând spre grădină.
Aproape de el locuia prietenul său,Dorel.
Când ajunse la casa lui Dorel,bătu la ușă. Nimeni nu-i răspunse. Astfel,se gândi s
să încerce ușa.
Era închisă. Pe semne,erau plecați undeva.
,, Ce-i de făcut acum”,își spunea?
Dorel nu-i acasă,bani nu are la el,deci cu autobusul nu-i șansă de mers.
Porni totuși la drum,ca să meargă pe jos,până în comună măcar.
Parcurse așa o bună bucată de drum.
Când era pe la podul peste râul ,, Breboaia”,o mașină de teren se apropie și opri
chiar în fața lui.
- Unde mergeți,îl întrebă Andrei pe șofer?
- În Oraș.
- Pot urca?
- Hai urcă,dacă vrei.
Andrei urcă în mașina lui Dorel. Ce mult se bucură!
Mașina își luă viteza pentru călătorie. Par-că era un cal în galop!
Se vedeau pe marginea drumului plopii cu frunzele aurii,ce băteau în vântul
ușor de vară târzie,ca un evantai în unda feerică a unei melodii.
Au început să se vadă și primele case din comună.
Era fermecător să privești acea cupolă a cerului senin,ce par-că lega casele de la
stânga șoselei,cu cele de la dreapta ei.
În curând,călătorii lăsară în urmă comuna,cu tot famecul ei izbitor.
Alte și alte localități apăreau par-că dintr-odată,pentru ca după câteva minute să
dispară la fel de brusc,în goana mașinii.
Oameni harnici,muncitori,unii în haine de sărbătoare,se iveau pe străzi,unii în
fața porților din lemn,frumos sculptate de meșteri pricepuți,iar alții mergeau la
muncă,în toate diecțiile și sensurile drumului,cu furci și greble ,,de-a umăr”,unii
cu sape,fiecare la munca ce îl aștepta.
Ajunseră în sfârșit în S.M. .
După puțin timp,Andrei coborî,iar Dorel își continuă călătoria.
Căută strada pe care locuia M. .
Cum lucrase de mai bine de doi ani aici,avea toate șansele s-o găsească destul de
repede.
După aproximativ douăzeci de minute o găsi.
Încântarea îi străbătea sufletul.
Cu sufletul la gură,Andrei urcă scara blocului unde ea își avea locuința.
În sfârșit,iată! Sosi la ușa apartamentului ei,și apăsă pe butonul soneriei.
,, Țrrrr”.
- Hai,intră! Ce faci pe la noi,îl întâmpină mama lui M.?
- Bună ziua. Îmi cer scuze. Poate am greșit adresa.
- De greșit,poate că n-ai greșit,dar poate că ești cam prostuț; crezi că nu știu ce-i
în capul tău,nesăbuitule? Eu știu ce-ți suflă diavolul prin cap,dar acum o să te
satur de toate,și de toți! Par-că nu știi că pot s-anunț Poliția,să te-nvețe minte?
Dar las' că-ți sunt eu polițaiul tău!
Și-l trase în camera ei,îi întinse un scaun.
- Stai jos!
- Am înțeles. Mulțumesc,doamnă,spuse Andrei.
Și se așeză.
Cât timp o privea pe mama lui M.,aceasta scotocea prin sertare,de parcă n-ar fi
știut ce căuta,sau căutând în neștire.
Într-un târziu,auzi telefonul în cealaltă cameră sunând : ,,Trrrr”!
Doamna P. alergă repede la telefon.
Ridică receptorul.
- Alo,cine e?
- Eu sunt,mamă. M..
- De unde mă suni,draga mea?
- De la lucru. Te rog frumos,mamă,să mergi dumneata la cumpărături astăzi. Eu
am de lucru până diseară.
- Vino totuși într-o pauză până aici,c-am să-ți spun ceva!
- Din păcate,pauze nu prea avem,dar de ce nu mi-ai spune lucrul ăsta la
telefon,mamy?
- Cum??? Să ți-l spun la telefon? Ba pe dracu! Telefoanele sunt ascultate. Și-
apoi ăsta-i un lucru personal. M-ai înțeles?
- De înțeles am înțeles,dar treaba nu poate rămâne pe loc.
- Am un lucru pe care trebuie să ți-l spun chiar azi. Ai înțeles?
- Da,mamă. Dar de la lucru n-am să pot lipsi,că-mi taie ziua,și cota-parte din
salariul pe luna asta s-a dus ,,pe apa Sâmbetei”. De aceea,te rog,mamy dragă,fă
tu cumpărăturile pentru azi.
- Ascultă,M.-rebela! Dacă n-ai să vii acasă,nu-ți mai dau să mănânci,s-a
înțeles?
- De ce să nu se-nțeleagă? Dar știi,mamă,că eu nu mai stau pe spatele
dumitale? Dacă aș abandona acum serviciul,ce s-ar întâmpla? N-am muri
amândouă de foame?
- De foame ai să mori tu,extenuato! Afurisito! Dute-n mama dracului să te ia!
Puse telefonul iute la loc,fără să observe că Andrei plecase.
Când se întoarse în camera cealaltă,Andrei ... ,,ia-l de unde nu-i”!
- Tâmpitu' dracului,las' că pun eu mâna pe el! Lua-l-ar toți dracii!!!
Și se puse pe plâns,pe plâns cu hohot,pe sughițuri și pe mânie,încât se-auzi de la
etajul trei până la parter,se alertară toți vecinii,se treziră toți copiii din somn.
Oamenii anunțară Poliția. Un bețiv de la etajul II anunță și Pompierii. Spre
paguba lui!
A venit un inspector de la Poliția orașului,dar n-a văzut nimic. A cercetat tot
cartierul. Nici urmă de înfracțiune,sau de infractori!
Numai o doamnă,plângând cu sughițuri,în spasme neuro-psihice,ca de agonie.
Au venit și Pompierii. Dar nu era niciun foc,ci doar focul din sufletul ei trist. Pe
care nu i l-au putut,însă,stinge.
S-a făcut zarvă mare prin tot orașul,pe la birturi,cofetării și cafenele.
Peste tot s-au spus glume hazlii și întâmplări ciudate despre o biată mamă ce nu-
și lasă fiica să se-ntâlnească cu băieți,despre plânsetele ei,despre vorbele ei
neânțelese ....... .
Pe mama lui M. au dus-o medicii la spital cu Salvarea.
Era în fierbere: plângea,suspina,sughița din ce în ce mai tare.
I-au dat un pat într-un salon la Neuropsihiatrie.
Un medic neuro-psihiatru,un psiholog și o infirmieră se ocupau personal de ea.
Între timp,Andrei sosi la o cabină telefonică. Intră,puse mâna pe receptor,și
formă numărul lui M. de la serviciu.
Îi răspunse un glas de bărbat:
- Cine e?
- Bună ziua. Sunt Andrei Toderan,de la Breb”.
- Cu ce vă pot ajuta,domnule Toderan?
- V-aș ruga foarte frumos să-mi spuneți,pot vorbi cu domnișoara secretară,vă rog?
- Nu se poate. Tocmai plecat în delegație.
- Unde?
- Nu vă pot spune. E secret de serviciu. Și închise.
Era patronul de la firma unde lucra M. .
Oare unde s-o fi dus?
Spunea că-i în delegație.
Dar de ce-o fi trimis-o tocmai pe ea,nu fu conoscut lui Andrei.
Nedumerit,ridică din nou receptorul,și formă numărul ei de acasă. Suna ocupat.
Ce-i de făcut?
- ,,Ei bine,am să mă duc la mine la lucru,și-am s-o caut pe urmă”,gândi el. Și
porni la drum,mergând cu pas mărunt,apăsat.
La serviciu,toate bune și frumoase. În schimb,se făcu ora patru fără un sfert
după-amiază. Andrei ieși grăbit din clădire,să prindă autobusul de patru și
jumătate.
Când ajunse însă la auto-gară,observă enervat că toate autobusele
plecaseră. Doar un troleibuz,,cel de centru,aștepta pe peronul autogării.
Andrei urcă în troleibuz,care o porni cu toată iuțeala spre centru.
Când troleibuzul opri,Andrei coborî,chiar în dreptul unei cabine telefonice.
Ridică receptorul,introduse cartela și formă numărul lui preferat.
De data asta însă,nimeni nu-i răspunse.
Andrei rămase câtva timp pe gânduri,ne-știind cum s-o scoată la capăt.
Se apropie ora șase seara,oră la care M. ieșea de la lucru.
Oare să-i dea un telefon,să vadă dacă a s-a întors?
Nu,nu acesta era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă Andrei.
Dacă-l mai întâlnește pe fir pe patronul acela al lui M.,s-ar putea crea o
impresie publică nu tocmai potrivită.
Oare ce-ar fi s-o aștepte plimbându-se pe strada pe care o vedea venind de la
lucru? Aha,iată lucrul cel mai bun.
Dar patronul îi spuse că M. e plecată în delegație.
Dar dacă nu vine astăzi?
Oricum,au stabilit vizita lui azi,și astăzi trebuie să fie.
Neștiind ce să facă pe moment,Andrei hotărî s-o caute din nou la telefon.
- Alo!
- Alo. Cine e?
- Adrian P.,îi răspunse vocea de la capătul firului.
- De la Ministerul de Interne vă deranjăm,glumi Andrei.
- Cu cine am onoare?
- Subinspector Tomiță Iorgulescu,zise Andrei.
- Cu ce vă pot ajuta,să trăiți domnule subinspector?
- În legătură cu raportul datat 29.08.'92 vă deranjăm,privitor la ceea ce s-a
întâmplat cu soția dumneavoastră;pentru aceasta,sunteți rugat să luați actele
soției dumneavoastră de la spital,să faceți o copie legalizată a fiecărui act și să
veniți cu ele la Minister,pentru clarificări suplimentare.
- Bine,așa am să fac. Să trăiți,domnule subinspector. Dar când trebuie să ajung
acolo?
- Mâine dimineață,la ora opt.
- Bine,mulțumesc. Să trăiți,domnule subinspector. Și închise.
Ce bine-i făcu lui Andrei gluma asta!
Dar,mai formă odată numărul de telefon preferat.
- Alo.
- Da,cine e?
- Tot noi,Ministerul de Interne. Subinspector Iorgulescu.
- Ce doriți,domnule subinspector?
- Vă rog frumos,mai aveți pe cineva în familie,în afară de dumneavoastră și a
soției dumneavoastră?
- Mai am o fată, M.,ce lucrează ca secretară la o firmă de construcții.
- Aș dori să discut și cu dumneaei despre cauza incidentului survenit,dacă-mi
permiteți.
- ,,Bineânțeles că sunt de acord. Dar momentan e plecată în delegație,și nu se
întoarce până la ora 22:00.
- Astăzi la 22:00,sau mâine?
- În seara asta.
- Pe altcineva mai aveți implicat în această problemă?
- Nu.
- Bine. La revedere!
- La revedere. Să trăiți,domnule subinspector.
Andrei aflase cea mai prețioasă informație: ora când se întoarce M. acasă.
,, O,dă,Doamne,să creadă minciunile mele,să meargă să mă caute prin
București,ca să pot fi lângă aleasa sufletului meu”,se gândi Andrei.
Și ce bine îi ascultă Dumnezeu rugăciunea!
Tatăl lui M.,chiar asta a făcut,fără niciun preget.
Mai avea de așteptat doar câteva minute până la ora 22:00.
Ce mult i se părea timpul așteptării!
Și,cum n-avea altceva mai bun de făcut,se așeză pe-o bancă din apropiere.
Astfel,spera să treacă timpul mai ușor.
Își aprinse o țigară și începu să o savureze cu multă plăcere,în timp ce rotocoale
de fum se împrăștiau peste tot în jur.
Andrei se gândi la ceea ce avea să facă,la dragostea ce-o nutrea față de Ea,la
visele frumoase avute cu ea,la dorința de-a o revedea.
Peste oraș răsări Luna,ca o regină a dragostei și a împreunării Zânelor
Pururea-fecioare,cele care pregătesc fiecărei fete un băiat care să o iubească,și s-
o considere cea mai frumoasă,cea mai îndrăgostită,cea mai deșteaptă,cea mai
minunată fată din lume.
Curând,un nor argintiu se apropie de Lună.
Andrei conștientiză tot mai profund sentimentele pe care le nutrea față de Ea.
Își zise,încântat de feeria ce se-ntâlnește doar o singură dată în viață:
,, - Ce bine-ar fi ca Ea să m-ascundă între sânii ei dulci și ondulați,ce se zăresc
prin cămașa Ei transparentă,așa cum norul ascunde Luna și nu se mai vede”.
Trase un fum din țigară și-l suflă în sân.
Trupul lui tânăr se simți parcă mai puternic,mai înviorat,ca și cum ar fi luat în
stăpânire de zână,de acea putere care-l apropie,parcă holografic,de trupul lui
M.,acel trup de fecioară curată și ne-pătată,plin de viață și de Iubire,cu sânii
delicați,ce-i săltau zbenguitori pe pieptu-i fără cusur,ca doi miei
tineri,fragezi,plini de putere și poftă de viață.
Ne-mai-putându-și stăpâni dorințele ce-i bubuiau în suflet,aruncă țigara la coș și
plecă prin întuneric,singur ca un ștrengar de clasa XI-a cu o simplă dorință în
sufletul său pierdut și totuși regăsit,și anume aceea de a o vizita pe draga lui,și-ai
dărui tot ce n-a mai dăruit nimănui vreodată.
Simți că-l cuprinde o toropeală plăcută,ce părea că-l usucă tare la inimă.
Era săgeata lui Eros; săgeata dorului după inima ei iubitoare.
Așa de repede alergă (căci alerga spre inima care-l iubea nespus),încât n-ar fi fost
în stare să-l rețină nici privirile insinuante ale oamenilor,nici timpul cel
hain,care i se păru că trece mult prea repede,dorind parcă a i se împotrivi.
Numai dragostea,acea eternă legătură ce-i unește pe cei ce vor să se dăruiască
doar unul altuia,făcea să-i fiarbă sângele în vene cu fiecare pas făcut spre ea.
Se apropia cu repeziciune de blocul unde ea locuia; când,ce să-i vadă ochii?
Chiar Ea,la intrare în scara blocului. În carne și oase-în fața lui.
- Bună seara.
- Bună seara,Andrei. Ce faci pe-aici la ora asta?
- Te caut,draga mea,zise,și-i cuprinse mijlocul.
- Tocmai acum ți-ai găsit să mă cauți? E întuneric peste tot!
- Tocmai,draga mea. Fiincă te iubesc mult-mult de tot. Și o sărută dulce.
- Simt că întunericul ăsta ne protejează pe amândoi de tot ce ar putea să ne
răpească dragostea.
- Într-adevăr. Aici ai dreptate. Și ce bine mă simt lângă inima ta.
- Și eu,de-asemenea. Fără tine mi-aș pierde vremea în iubiri prefăcute-n
scrum,și risipite în praful timpului.
- Da,așa este,dragul sufletului meu. Și îl atinse cu
tandrețe pe bărbia lunguiață,iar el își puse încă odată mâna de-a
lungul mijlocului ei,cuprinzând-o.
Și ea îi imită gestul.
Mergeau așa,îmbrățișați,parcă plutind,ne-luând pe nimeni și nimic în seamă.
Se desprinseră apoi,și intrară în blocul unde Ea își avea locuința.
Se înnoptă de-a binelea când M. se duse în bucătărie să pregătească cina,iar
curând se-ntoarse în camera de zi,unde o astepta Andrei,si-i spuse:
- Dragul meu,știi că-ncepe Dallas-ul la televizor? Vrei să ți-l pun?
- Nu,mulțumesc. Mă bucură prezența ta. Că doar tu ești totul pentru mine în
seara asta și de-acum înainte.
M. intră din nou în bucătărie. Intră și Andrei după ea.
O cuprinse din nou,și-o sărută dulce și duios.
Nu se mai putu stăpâni; își dete drumul dragostei ce îi măcina sufletul.
O cuprinse blând pe M. și se lăsă parcă-n zbor cu ea,chiar pe patul ei.
Ce bine se ,,încălzeau” ei acum!
- Te iubesc,îi șopti,în timp ce o făcu ca o căldură neobișnuit de plăcută să-i
străbată trupul ei feciorelnic,curat și neatins de niciun bărbat.
- Ce bine e aici la tine,îi șopti în continuare Andrei.
Acum erau într-adevăr un împărat și o împărăreasă a iubirii.
Se simțiră amândoi în al nouă-lea cer de fericire și de dragostea ce-i cuprinsese.
Dintr-o dată,Zâna Pururea-Fecioară părăsi corpul lui Andrei și se scurse în
trupul,feciorelnic până atunci,al lui M.
Amândoi simțiră în clipa aceea plăcerea fără de margini a dragostei.
Nu-i deranjase nimeni,nu le periclită nimeni clipele nespus de frumoase
petrecute unul în brațele celuilalt. Nu-i văzuse absolut nimeni.
- Te iubesc,dragostea mea.
Ție,numai ție ți-am dat tot ce-am avut mai scump pe lume. Te rog păstrează-
mă între sânii tăi.
- Te iubesc,dragostea mea. Mereu te voi iubi!
Ah,draga de M.,ce bucurie înfocată simți în trupul ei,de parcă ar fi fost regina
fericirii! Și,mai încape vorbă? Chiar era.
- Te iubesc,dragostea mea,șopti Andrei zâmbindu-i.
- Și eu te iubesc. Și de-acum al meu pe veci vei fi!
Cu un sărut se desprinseră din acea feerie magică.
Apoi o sărută între sâni pe cea care a fost,este și va rămâne iubita lui,marea lui
dragoste.
Rămăseseră însă îmbrățișați în patul ce-i unea în iubire. Și rămânând
astfel,Andrei își trecu mâna în dreptul sânilor ei,și o sărută cu mai mare înfocare.
Prinse din nou putere. Și din nou o făcu pe M. să simtă căldura aceea minunată,
iar Zâna Pururea-Fecioară ieși din nou,pe ne-observate,și se scurse cu foc și
patimă în trupul ei curat și nevătămat,se scurse acolo unde rodesc dragostile la o
fată,și unde floarea fecioriei a înflorit demult.
Andrei,îmbătat de fericire,îi șopti,atingându-i cu tandrețe sânii:
- Te iubesc,fermecătoarea mea zână,și nimic nu mă va despărți de tine!
- Te iubesc,șopti și M.. Și din nou se desprinseră din lațul vrăjit al dragostei,
iar Andrei îi zise:
- Pune ceasul să sune,draga mea,te rog,că mâine trebuie să mă duc la serviciu.
M. puse ceasul să sune.
Apoi stinse luminile,și se furișă în pat,lângă el.
Scena se repetă pentru a câta oară? Iar fericirea și dragostea erau stăpâni
atotpunernici în viața celor doi; rămăseseră așa,îmbrățișați,parcă plutind
deasupra tuturor viciilor și problemelor din trecut ca și din viitor,părând a fi
veșnici,cum veșnic e Sfinxul. Mereu îmbrățișați,asemeni unui nor de speranță și
de iubire. Și toate relele să se prefacă-n scrum,pierdute pentru totdeauna.
..................................................................................
Țrrrrr - sunetul ceasului-deșteptător îi smulse pe cei doi din somnul cel
mai dulce,încununat cu dragoste,gingășie,și tot ce poate fi mai frumos între doi
tineri cuprinși de dragostea ce părea la acel moment infinită .... .
- O,blestemată clipă! Blestematul de ceas,răbufni M. plină de îngrijorare.
- Într-adevăr,zâmbi Andrei cu subânțeles și începu să se-mbrace.
Apa rece de la robinet și săpunul parfumat în treziră lui Andrei amintiri plăcute.
Brusc,își aminti ce are de făcut.
Își luă geanta cu borderourile. O sărută duios pe draga de M.,spunându-i cu
tandrețe:
- Rămâi cu bine,draga mea. Mereu te voi iubi!
- La revedere. Și nu uita să mă suni când ieși de la lucru!
- La revedere”. Și coborând pe scara blocului,Andrei deschise ușa dinspre
stradă. Se îndreptă apoi cu pași mărunți spre firma la care lucra.
..............................................................................................
Andrei începu munca de la birou cuprins de gânduri.
Făcu atâtea greșeli,deoarece mintea îi era focalizată într-un singur sens: bine c-
a făcut-o pe M. fericită!
,, Oare ce se va-ntâmpla cu ea”?
Își aminti că îi spuse să o sune când va ieși. Își notă asta într-un carnețel pe care
îl avea pe birou,apoi își continuă,fără nici-o zăbavă,și mai conștiicios de această
dată,munca pe care o avea de făcut.
Într-un anumit moment,telefonul prinse să sune.
- Alo.
- Alo,da. Cu cine avem onoarea?
- Bună ziua. Din partea filialei vă solicităm.
- Bună ziua. Domnul director general? Am onoarea să vă salut. Vă
ascult.
- Am plăcerea să vă informez,domnule Toderan,că mâine la ora unsprezece
avem ședință la Baia-Mare. Vă rog să nu întârziați cum ați făcut în Martie.
- Vă mulțumesc pentru informație. Desigur c-am să vin. La revedere,zise
Andrei și închise telefonul.
Se gândi,se socoti,ce să facă și cum să dreagă.
Pe-acasă n-a mai dat de ieri,și-acum trebuie să meargă la ședință!
- Du-că-se dracului de ședințe,cu maldărul lor cu tot”,înjură Andrei printre
dinți.
Formă apoi numărul directorului general al companiei la care lucra.
- Alo.
- Alo. Sunt Andrei Toderan. Domnul director general?
- Ce mai vreți,domnule Toderan?
- Domnule director general,în interes de serviciu vă rog frumos să mă scuzați că
nu voi putea fi prezent la ședință.
- De ce? Doar am vorbit cu patronul tău.
- Tocmai am primit ordin de plecare la București.
- De la cine l-ai primit?
- De la Universitate.
- Cu din astea nu mă bate la cap! Vino mâine la ședință,altfel te concediez!
Ai înțeles?
Nu avu când să-i răspundă,fiindcă directorul general închise.
Andrei ieși pe culoar,și bătu la ușa patronului său:
Cioc-cioc-cioc.
- Intrați!
- Bună ziua. Vă rog să-mi permiteți să vă adresez o întrebare în interes de
serviciu,dacă se poate.
- Spuneți,domnule Toderan. Care-i situația?
- Tocmai m-a sunat domnul director general și m-a informat că trebuie să mă
duc mâine la ședință la ora unsprezece.
- Ei,și? Ce-i cu asta,doar aveți permisiunea mea să plecați?!
- Chiar acum mi-a sosit timpul să stau la ședințe?
- Ei bine,da. Însă nu acum,ci mâine.
- Aș dori să merg până la București,am de dat niște examene.
- La ce,mă rog?
- Aș vrea să-mi continuu studiile,să-mi îmbunătățesc cunoștințele în materie.
- Înțeleg,dar la ce profil?
- Nu e vorba de vre-un profil,domnule.
- Atunci de ce să dați examene?
- Pentru obținerea diplomei universitare.
- Bine. Duce-ți-vă,și-am să vă sun după ce ajungeți acolo.
Andrei ieși pe culoar,plin de nervi și de furie. Se îndreptă spre fereastră și plânse,
plânse înăbușit,să nu-l audă colegii.
Patronul puse repede mâna pe receptor și formă numărul directorului general al
companiei.
- Alo.
- Vă rog,cu domnul director general,dacă se poate.
- De acord. Dar cine sunteți dumneavoastră?
- Sunt patronul sucursalei pe care dumneavoastră aveți distinsa onoare de a o
conduce.
- Ce doriți,domnule patron?
- Aș dori,în interes de serviciu,să stau de vorbă cu dumneavoastră aici la sediu.
- Îmi pare foarte rău,nu pot veni. Sunt chemat la Prefectură. Avem de pus la
punct niște lucruri pentru ședința de mâine.
- Atunci,numai două vorbe vă rog,în legătură cu angajatul nostru Andrei
Toderan. Dar ce se-ntâmplă? Ah,s-a întrerupt! Fir-ar ai naibii de telefoniști să
fie!
Și,ne-având ce să facă,puse receptorul la loc. Apăsă apoi butonul de pe biroul
său,și îl sună pe Andrei să se prezinte la patron numaidecât.
- Bună ziua,domnule patron,zise Andrei intrând jovial. Cu ce vă pot ajuta,vă rog?
- Musai să mergi la ședință. Altfel te concediază domnul director general.
- O să merg,dacă trebuie să merg. Va trece și asta. La revedere,domnule patron.
Și închise ușa de la biroul patronului.
Intră în biroul său,și se uită la ceasul de pe perete. Mai erau două ore până la
terminarea lucrului.
Andrei se gândi profund la ceea ce avea de făcut.
Nu găsi nicio soluție.
Să doarmă la hotel? Dar de-acum se-apropie noaptea. După cum se știe,spre
lăsarea serii,la hotel nu prea sunt camere libere.
Să o sune pe M.,să vadă dacă poate dormi la ea?
Aceasta ar fi o excelentă ideie. Numai că tatăl lui M. putea să se întoarcă de la
București din moment în moment. Iar pe el nu-l poate suporta!
Să doarmă în gară? S-ar putea și asta. Doar că ar veni agenții Căilor Ferate,l-ar
prinde fără bilet și l-ar scoate afară,în întunericul nopții. Ba s-ar putea alege și cu
o amendă bună!
Pe deasupra,există și pericolul de a fi jefuit de diverși indivizi,golani,vagabonzi
ce umpleau localurile gărilor.
Ce-i de făcut? Nici nu-i venea prin gând,nicio soluție nu găsea.
Își zise,plin de amărăciune,deși încă nu-și pierduse complet speranța:
,, - Totuși,ar fi bine să fac o încercare”. Zis și făcut.
- Alo. Cine e?
- Eu sunt,M.P. . Cine mă sună la ora asta?
- Ei,draga mea,sunt eu,dragul sufletului tău.
- Cine anume?
- Ai ghici dacă te-aș pune?
- Poate că m-aș pricepe și la asta,dar mai bine spune-mi dumneata cine ești.
- Ești chiar M. cu adevărat?
- Sigur,puiule. Chiar eu.
- Zi zău.
- Zău. Eu sunt.
- Și tot nu-mi vine să te cred. Poate că am înnebunit. Glasul e glasul tău,și te-ai
și jurat,așa că,cedez,și te cred. Sunt Andrei. Maică-ta s-a întors de la Spital?
- Încă nu. Mai are de stat câteva zile.
- Dar tatăl tău,de la București?
- Tata s-a întors,m-a bătut,și mi-a făcut un scandal groaznic fiindcă a mers până
la București degeaba.
- Zău? Pentru asta te-a bătut? Ori pentru altceva?
- Pentru asta,nu pentru altceva. Da' de unde,că n-a aflat! De afla,mă bătea de.
- Nu-l lăsa Dumnezeu să te bată așa groaznic.
Tu,de altfel,ce mai faci?
- Ce făceam și pân-acum,Andrei dragă. Și cum te iubeam pân-acum,tot așa te
iubesc,și te voi iubi,chiar de-ar apărea și-un munte între noi! Nimic nu ne va
despărți!
- Într-adevăr. Dar cu problema 'ceea,știi tu,cum stai?
- Cred că nu voi rămâne gravidă. Iar de va fi ceva,nu voi ezita să-ți spun.
- Bine-ai să faci. Iartă-mă că-s așa scurt. La revedere.
- Bye-bye.
Andrei puse receptorul în furcă-dar se gândi să sune la hotel.
- Alo.
- Alo,da. Bună seara. Andrei Toderan vă deranjează. Vă rog frumos să-mi
spuneți,n-ați putea să-mi dați o cameră cu un pat pentru noaptea asra?
- Cu părere de rău,domnule Toderan,toate camerele sunt ocupate la ora asta.
Încercați în altă zi,vă rog frumos.
- La revedere,spuse Andrei și închise convorbirea.
,, - Deci și chestia cu hotelul s-a achitat”,gândi sec.
Iar la gară,nu-și putea permite să meargă. Se expunea unor riscuri prea mari.
Se duse din nou și sună la ușa patronului.
- Intră.
- Să trăiți,domnule patron. Aș avea o rugăminte către dumneavoastră.
- Vă ascult.
- V-aș ruga foarte frumos să-mi dați o cameră să dorm la dumneavoastră în
noaptea asta,să mă pot pregăti să merg mâine la ședință.
- Cu părere de rău vă spun,nu avem mai multe camere.
- Vă mulțumesc pentru audiență,domnule patron. La revedere.
- Mi-a făcut plăcere. La revedere.
Când se întoarse Andrei la birou,observă cu satisfacție și bucurie pe chip,că
orele de muncă se terminaseră,având în vedere că primise permisiunea să plece
cu două ore mai devreme.
Andrei scrise pe o bucată de hârtie ,,PLECAT LA ȘEDINȚĂ”; își luă geanta cu
borderourile,lipi biletul pe ușa biroului său,scoase cheia din buzunarul drept,o
vârî în broască și o învârti de două ori. Verifică apoi ușa,și observă că s-a închis.
Coborând scările,ieși din sediul firmei.
Pe stradă,lume multă. Unii păreau îndrăgostiți,fie că erau tineri,sau în vârstă.
Mergeau ținându-se de mână.
Cerul era acoperit cu o perdea deasă de nori cenușii. Parcă se pregăti de ploaie.
Unde va dormi la noapte? Ce are de făcut,se lăsă dus pe gânduri Andrei.
Nici el nu știa. Umbla așa,de la hotel la hotel,de la bar la bar,de la un restaurant
la altul,la lumina farurilor de la mașini,și a becurilor de pe stradă.
Era o seară liniștită. Orga de lumini din vitrinele magazinelor fermecau
trecătorii.
Andrei își scoase o țigară Manchester din pachet,o aprinse cu
bricheta,împrăștiind rotocoale de fum în jurul său.
Ce să facă acum? Unde să doarmă?
Măcar de nu s-ar fi întors tatăl lui M. de la București.
Dar M. îi spuse că tatăl ei s-a întors. Dacă l-ar prinde acolo,i-ar da o porție de
bătaie de să-l pomenească.
De ce să se bage-n bătaie degeaba?
Prieteni în oraș nu avea,pentru că nimeni nu se împrietenise cu el.
Avea o cunoștință în oraș,o doamnă în vârstă la care a stat în gazdă când era la
liceu. Din nefericire însă,acea doamnă murise la un an după ce Andrei dase
bacalaureatul. În acea casă veniră rudele doamnei,oameni cu inimă haină,și
luaseră tot ce-avea biata femeie,și duseră la ele. Casa fu dărâmată,iar pe locul
ei fusese instalat sediul unui Combinat de Prelucrare a Lemnului.
Deci n-avea de ales,decât să doarmă pe o bancă,în parc.
Dar acolo,noaptea,umblă tot felul de indivizi; iar dacă l-ar găsi,îi fură tot și pot
chiar să-l omoare!
Ce-i de făcut? Noapte! Și frig,de îngheață apa!
Încei-încet,luminile din apartamente începură a se stinge,iar tot mai puțini
oameni se vedeau mergând pe stradă.
Țigara dintre degete aproape i se terminase. O aruncă la coș,după ce mai întâi o
stinse. Își continuă călătoria în căutarea unui pat cald,ca patul lui M..
Pesemne că-i stors de noroc și de puteri,și singura forță ce-l mai propulsa era
numai dragostea pentru M. a lui,visul împlinit al idealurilor lui din tinerețe.
Umblă așa tot orașul,dar nu află un loc unde să doarmă.
Când aproape era să-și piardă speranța,iată găsi în sfârșit deschisă o Biserică
Romano-Catolică.
Se puse într-o bancă,își zise rugăciunile,își aplecă capul pe mâna dreaptă și în
scurt timp adormi un somn profund,cum nu mai dormise de mult. Visă că din
trupul lui M. ieșea un măr frumos de aur care strălucea ca soarele,și avea miros
de trandafir. Luând el sămânță din acel măr,o semănă în grădina lui de-acasă.
Imediat după aceea,răsări un măr înalt la tulpină și cu o coroană rotundă și
frumoasă.
Se făcea că Andrei și M. se plimbau într-o Duminică prin grădină și văzuseră că
mărul înflorise,iar fiecare floare se transformase într-un măr de aur. Culeseră
merele și avură patru coșuri pline. Andrei,la plecare,tăie un măr,scoase sămânța
și o semănă.
După un timp însă observă că sămânța din merele de aur nu rodea nimic,ci
numai sămânța din mărul ce ieșise din trupul lui M. rodea.
Andrei simți ca și cum s-ar fi cutremurat Pământul,și-auzi în spatele lui o voce
puternică,care-i spunea:
- Omule,păgân ești,ori de ce dormi în Biserica lui Dumnezeu?
Andrei deschise ochii,cuprins de spaimă. Și ce să vadă? Era ministrantul Bisericii.
- Domnule,vă rog frumos să mă iertați. În timp ce mă rugam,m-a prins somnul.
- Numai nu v-ați fi rugat cum trebuie,de-aceea v-a prins somnul. Dar nu mă
deranjează; eu atât am avut să vă spun,zise ministrantul ieșind.
Pe ferestrele Bisericii se vedeau mijind zorile.
- Ah,ce bine-am dormit și ce vis frumos am visat,numai de s-ar împlini,zise
Andrei în sine.
Își zise apoi rugăciunile,neuitând să ceară iertare de la Dumnezeu pentru fapta
comisa,și ieși.
Agitația și frenezia străzii îl surprinse oarecum neplăcut. Totuși,undeva în sinea
lui se bucură de începutul unei zile noi. Iar această bucurie îi împrospătă puterile.
Porni spre autogară în pas vioi,ca să prindă autobuzul de cinci jumate.
După nici douăzeci de minute de mers,iată că sosi.
Se uită la ceas; era abia cinci fără cinci minute. Autobuzele încă nu veniră.
Andrei se așeză pe o bancă și așteptă. Cum și-așa n-avea nimic de făcut,își
scoase o țigară,o aprinse și făcu ca un miros plăcut și neplăcut în același
timp,purtat de rotocoale imense de fum să se răspândească peste tot în jur.
Stelele străluceau pe cerul senin,și una câte una începură a se stinge.
Prinseră a veni autobuze. Ora pe care o așteptă Andrei se apropia.
Stinse deci țigara și o aruncă la coș. Apoi merse să caute autobuzul.
Observă autobuzele oprite la autogară și citi atent destinația câtorva dintre ele,
până ajunse lângă cel care mergea la B.M..
Andrei urcă în autobuz,plăti prețul călătoriei cu banii pe care-i primise de la
patronul său.
Autobuzul porni,iar după câteva ore de mers,ajunse în sfârșit la B.M..
....................................................................................................................
Ședința se terminase de ceva timp,iar funcționarii delegați din întreg județul se
pregăteau de plecare,iar cei din sediul Inspectoratului General se întorceau în
birourile lor.
Andrei începu și el să coboare scările,cu pas tăcut,ușor,cu geanta cu borderourile
la braț. Când deodată,ce să-i vadă ochii? Chiar patronul său urca scările spre
sediul companiei unde avusese loc ședința.
- Bună ziua,domnule patron,îl întâmpină Andrei cu un zâmbet jovial,dar totuși
ferm.
- Bună ziua,Andrei. Vezi c-ai venit?
- Am venit,la indicația dumneavoastră,zise Andrei în timp ce se îndepărtau unul
de altul.
Cum pe culoarul Inspectoratului se afla un telefon public,Andrei se gândi să-i
telefoneze lui M.. Se întoarse,și se-apropie cu mâinile tremurânde din cauza
emoțiilor,de aparatul telefonic,și formă numărul de la M. de la serviciu.
- Alo.
- Alo,cine e acolo?
- Vă rog frumos mai întâi pe dumneavoastră să vă prezentați.
- Bună ziua. Numele meu este M.P.,sunt secretara firmei
Romconstruct,filiala S.M.. Cu cine avem onoarea?
- Eu sunt Andrei,cel ce nu te uită niciodată. Ce mai faci,draga mea?
- Ce să fac? Destul de bine,ia,pe-aici pe la lucru. Dar tu?
- La fel,merçi.
- De unde mă suni,dragul meu?
- De la Inspectorat. Am fost chemat urgent la ședință.
- Pe la mine când ai să vii?
- Mă voi duce pe 13,când primesc salariul. Nu cred că te superi,nu-i așa?
- De ce să mă supăr,doar nu m-ai surprins că mă vizitezi?
- Nu de aia,dar,cum se spune,e zi cu ghinion.
- Când sunt cu tine,niciun ghinion nu mă mai distrage.
- Ce-ar fi să-mi iau o scurtă învoire de la patronul meu,pe motiv de ,,boală”,și să
plecăm în lume,ca să mă pot bucura de dragostea ta?
- Bine-ar fi; dar părinții?
- Păi,spui și tu că ești trimisă în delegație.
- Și dac-or să afle?
- Să afle,ce???
- Să afle că suntem plecați ,,în lume”.
- De unde să afle,fii fără grijă. Ce fac eu,o să știi mai clar după ce primești o
scrisoare de la mine.
- Bine,o aștept.
- Și eu te aștept. La revedere.
- La revedere.
Andrei puse receptorul telefonului în furcă.
Ieși apoi din sediul Inspectoratului,coborând lin scările din beton masiv de la
intrare.
În stradă,forfotea mulțimea oamenilor agitați și grăbiți parcă să prindă fiecare
steaua lui de noroc. Pe alocuri,grupuri de îndrăgostiți mergând la pas ușor și
discutând aprins despre legătura de dragoste ce-i unea,și uneori sărutându-se în
taină.
Andrei își continuă drumul cu calm,cu liniște în suflet,prin centrul orașului B.M.
Pe șosele circulau mașini atât de multe,iar pe străzi era negru de lume,toți
mergând ca și cum ar fi în alertă.
Dintr-odată,ce să-i vadă ochii? Pe Strada Victoriei venea o divizie de ostași
defilând,sub drapelul de luptă.
Andrei urmări cu emoție și entuziasm defilarea militarilor.
În câtva timp,ostașii se îndepărtară încetul cu încetul,iar muzica militară se auzi
din ce în ce mai puțin.
Văzând că defilarea ostașilor a trecut,Andrei își continuă drumul pe cealaltă
stradă,cu capul în nori,cu pletele în vânt,având geanta cu borderourile la
subsuoară,gândindu-se la dragostea lui,la M. a lui dragă,cu sânii deschiși ca
niște flori de primăvară.
Îl cuprinse dorul de ea. Ce dor îi era să o mângâie puțintel,să-i atingă nițel sânii
aceia de Afrodită,așa cum numai ea îi poate avea.
Tot gândind el așa răpus de dor,văzu dintr-odată că ajunse în centru.
Acolo doar câțiva tineri se iviră pe stradă,unii în geanși,alții în haine de rocker-
punk. Veneau doi câte doi,ori un băiat cu o fată la braț,sau două fete vorbind
pasional și râzând înfundat între ele,ori două fete și-un băiat,venind parcă de pe
băncile liceului.
Nu cunoștea decât puțină lume în oraș. Venise doar de patru ori pe-aici.
Privi cu atenție și fără să se facă observat,la grupul de domnișoare ce treceau pe
stradă pri fața sa.
Nici una nu avea farmecul lui M.,nici trupul ei afrodisiac,nici sânii ei cu miros de
petală de trandafir.
- ,, Doar ea,numai ea va fi doar a mea”,șopti Andrei umblând de colo-
colo,căutând un troleibuz care să meargă la autogară.
Trecuseră așa două ore,ore lungi de așteptare pentru Andrei,dar troleibuzul nu
veni.
,, - Ce lume pustie!”,gândi el tăcut.
De-odată,observă o fată singură mergând spre autogară.
Dar nu,nu era M..
Se hotărî s-o abordeze,totuși,discret.
- Bună ziua.
- Bună ziua. Cu cine am plăcerea?
- Mă numesc Andrei Toderan. Sunt secretar la firma de construcții-montaj D.
din S.M.. Dar dumneavoastră?
- Sunt Ana-Maria B.,inginer-șef la o firmă de textile din S.M..
- Unde v-ați pornit,vă rog,doamnă inginer-șef?
- Ba pardon,domnișoară,îl corectă ea. Merg la autogară să prind autobuzul.
- Și eu tot acolo merg,zise Andrei zâmbind prefăcut.
- Ce bine,că n-am cu cine merge. De nu veneați dumneavoastră,mă duceam
singură.
- Domnișoară,dacă nu sunt indiscret,îmi permiteți vă rog să vă întreb de unde
sunteți?
- Din Ocna Șugatag.
- Vă mulțumesc mult că mi-ați spus. Mă minunez în același timp de faptul cum v-
am întâlint aici,nu în comună ori în altă parte.
- Și eu. Mă bucur c-am ajuns.
Cei doi ajunseră la autogară,se așezaseră pe o bancă în liniștea acelei după-
amieze liniștite de marți,și ne-având altceva mai bun de făcut,începură din nou
discuția.
- Domnișoară,vă rog să-mi spuneți,cât salariu aveți lunar?
- Poftim?? Asta mă privește. Ce sunteți așa indiscret?
- V-am întrebat și eu așa. Fiindcă-am vrut să știu. Vă rog frumos să mă iertați
pentru indiscreție.
- Aveți dreptate. Ce-ar fi să renunțăm la formalități și să ne spunem pe nume?
- Să știi că bine-ai procedat,Any dragă. Evident,sunt bune și formalitățile la
ceva,dar prin asta ajunsesem cam târziu să ne cunoaștem. E bună,într-adevăr,și
politețea,cum sunt și bunele maniere,că prin asta devenim mai civilizați,mai
europeni. Că am intrat și noi în Europa,nu glumă!
Dar când ajung să distanțeze oameni care vor să se cunoască,folosirea exagerată
poate deveni un semn de ... slăbiciune,ca să nu spun mai mult.
- Într-adevăr,bine zici dragă Andrei. Când există tendința de a izola,de a pune
bariere între oameni,manierele se pot transforma în prejudecăți inutile,de care
nimeni n-are nevoie.
Andrei o luă pe Any la braț și porniră să caute autobuzul de S.M..
Dura ceva timp până-l găsiră.
Any și Andrei urcară în autobuz,plătiră prețul călătoriei și ocupară două locuri pe
care le găsiseră.
- Unde stai în Ocna,Any dragă,o întrebă Andrei cuprins de curiozitate?
- În centru,vis-a-vis de Biserică,la numărul cincisprezece.
- Mulțumesc mult. Dar părinți ai?
- Am doar pe tata,un alcoolic din ăia,știi .... penibil. Mama a murit în '89. Nu l-a
mai putut suporta!
- Ce păcat
- Într-adevăr,e trist. Dar când puterea dragostei lucrează,n-ai decât să o aștepți,și
gata.
- Gata,adică ce? Viața,succesul,fericirea? A cui?
- Cum viața,dragă? Ce vorbă-i asta? Dar dragostea are așa o putere magică.
Adică,nu trebuie decât să știi s-aștepți și vin prietenii la tine!
- Ai prieteni,Any?
- Bineânțeles. Dar ce mai tura-vura? Nu știi,până și între noi doi și-a făcut loc o
prietenie. Dar ce prietenie,Doamne.
- Știu,Any dragă. Cum să nu știu? Dar te-am întrebat dacă mai ai și alți prieteni
sau prietene,știi?
- Bineânțeles. Dar iacă sosim în S.M.. Nu știu cum se face,dar m-am luat cu
vorba,și .... .
- Nu-i nimic. Ne descurcăm noi.
- Ce faci la oraș?
- Am de pus niște bani la C.E.C.,glumi Andrei râzând ștrengărește.
- Pot să vin și eu cu tine?
- Cum să nu? Numai dacă vrei.
- Numai de n-ar fi tatăl tău acasă să te prindă că nu te-ntorci la timp,gândi
Andrei cu voce tare,la urechea lui Any!
- Nu-ți face nicio grijă,că nu-i acasă! Mi-a spus că stă la serviciu până la patru
după masă.
- Eu am treburi pe-aici până la șase.
- Ce treburi ai?
Chiar în acea clipă șoferul deschise ușile autobuzului.
Andei o întrebă pe Any:
- Coborâm aici?
- Cum vrei.
O ajută pe Any să se ridice de pe scaun și să coboare,apoi își așteptă și el
rândul să coboare.
- Ce faci azi,o întrebă Andrei?
- Mă pregătesc să mă duc mâine la serviciu,apoi am de spălat,apoi vine tata,apoi
.... nu știu ce o să mai fac,plânse Any cu sughițuri.
- Lasă asta,nu mai plânge,încercă s-o liniștească Andrei. Cum adică nu știi?
- Apoi chiar așa,că tata,ți-am spus ce patimă are.
Apoi coborâră din autobuz. Andrei coborî primul,apoi îi întinse mâna lui Any,și
coborî și ea.
Pentru prima dată simți căldura aceea ce emana din trupul ei tânăr.
- Știi,Any dragă,ce mult mi-ar place să fii lângă mine!
- Și ce,acum nu mă ai lângă tine?
- Ba da; dar acum fiecare merge pe drumul lui. N-ar fi mai bine altfel?
- Ei,acum înțeleg ce vrei să spui. Ei bine,află că nu putem discuta aici toate
astea. N-ar fi mai bine să mergem la restaurant?
- La restaurant încă nu-i așa de bine,că ,,gurile rele” se află peste tot,ca
păianjenii.
- Într-adevăr. Bine zici,draga mea.
Andrei îi luă mâna în mâinile lui,pășind alături de ea,cu sufletul plin de bucurie
și de mândria unei noi cuceriri.
Mergând la braț cu Any,ditr-odată îl fulgeră un gând: ,, Ce mă fac dacă mă vede
M.”?
Cu sufletul tremurând de grijă să nu fie descoperit,îi spuse lui Any:
- Cu tot respectul,te rog scuză-mă,dar mi-am adus aminte că am o problemă
importantă de rezolvat,la care,cu părere de rău,nu pot să te iau cu mine. Dacă
vrei,ne întâlnim la autogară,și-ți voi spune despre ce e vorba.
- Bine. Vorbim atunci,cum vrei. La revedere.
- Adios,îi șopti Andrei parcă fără să vrea.
Ah! Dacă l-ar fi văzut M.!
Bineânțeles,l-ar fi scuipat în față ca pe-un nemernic. Și o merita!
Dar el ce vină are din toate astea?
Doar a vrut să facă fericit un suflet de fată părăsită ca o frunză mânată de vânt.
Andrei luă direcția la stânga,pe urmă la dreapta,întoarse un pic înapoi,și intră pe
strada parcă pustie,pe care locuia M..
Ajuns în fața blocului în care locuia ea,Andrei își scoase micro-computerul din
buzunarul drept de la pantaloni,apăsă pe butonul de comandă,și spuse:
- Computer,localizează persoanele aflate în blocul acesta,la scara D,apartamentul
16.
Imediat,pe ecranul micro-computerului,se vedea clar în interiorul apartamentului
unde locuia M.. Înăuntru,nimeni.
- Computer,monitorizează toate camerele apartamentului 16,cu toate anexele lor!
Imaginea de pe ecran se schimbă,iar încăperile și anexele apartamentlui lui M.
se iveau una câte una pe ecran.
Andrei văzu cu groază cum în sufragerie,M. plângea în hohote!
Spunând ,,pas” gândurilor care-l măcinau,închise computerul,îl puse înapoi în
buzunar și intră în scara blocului.
Urcă apoi scările una după alta,și în sfârșit ajunse la ușa apartamentului în care
locuia M..
Sună la ușă. Nu-i răspunse nimeni. Așteptarea pe care fusese nevoit să o
îndure,îi umplu inima de amărăciune,de necaz și de întristare amară.
Se gândi totuși să nu se dea bătut. Mai sună odată.
Nimic! Amărăciunea și întristarea din inima lui Andrei creșteau. Simți
deznădejdea cum îi fierbe prin vene. Parcă toate visele,speranțele și năzuințele
lui pieriseră ca prin farmec.
Iubita lui,mireasa sufletului său,plânge în sufragerie și îl lasă afară? Nici măcar
nu vine să-i deschidă?
Chiar în acea îl străfulgeră prin cap o ideie: ce-ar fi să bată la ușă. Poate aleasa
inimii lui n-a auzit soneria din cauza plânsului.
Fără să stea mult pe gânduri,Andrei începu să bată la ușa alesei sufletului său.
Bătu din ce în ce mai tare,dar nu atât de tare încât să deranjeze vecinii.
Când bătu mai cu putere și cu însuflețire la ușa alesei inimii sale,ce să vadă?
Aproape înlemni când M. în sfârșit deschise ușa și apăru în prag,cu fața stoarsă
și cu șiroaie de lacrimi curgându-i din ochii ei căprii nespus de frumoși.
- Bună ziua,dragă. Ce faci?
- Ziua bună,dragule. Ce să fac? Plâng de dorul tău că nu te-am văzut de mult,de
când mi te-ai dat mie,știi tu,seara aceea,ce frumos a fost?
- Cum să nu știu? Seara aceea va fi de neuitat pentru noi. Dar ceilați unde-s?
- Mama-i la piață,iar tati încă nu s-a întors de la serviciu.
- Bine,numai de-ar sta măcar 20 de minute.
O cuprinse de mijloc pe M.,și intrară în apartamentul ei.
O sărută cu foc.îi mângâie sânii ei de Afrodită,ce semănau cu două pătlăgele
proaspete,ajunse la copt,sau ca două zâne ale dragostei secrete dintre ea și el.
Simți puterea aceea minunată cum îi străbătu corpul,vibrând.
O luă pe M. în brațele sale bărbătești și se duse cu ea pe patul din camera ei,
apoi se aruncă cu dragostea pe care nu putea s-o mai oprească,peste ea,și o
făcu din nou să simtă căldura aceea magică,ce numai iubire-i mai face să simtă,
iar el o cuprindea cu sărutări,în timp ce zâna aceea ce-i place trupul ei,trecu și
se scurse fără preget acolo unde înfloresc dragostile,și unde dă rod floarea
iubirii la fiecare schimbare a Zânelor.
Andrei simți că din sânul ei curat și nepătat iese o putere magică și se varsă în
inima lui; era puterea supraumană care-i unea pentru totdeauna.
Se-auzi deschizându-se ușa de la intrare:cineva dintr-ai casei.
Se desprinseră din onduiala de dragoste,și M. se duse și închise ușa camerei pe
dinăuntru; trase și perdeaua la geam.
Dintr-odată,se auzi un strigăt puternic de bărbat:
- M.,unde ești? Unde ești,M.? Unde ești? M.,unde ești?
Se auzeau ușile la toate camerelor trosnind una câte una.
- A venit tata,îi șopti M..
Andrei își scoase mico-computerul din buzunar,apăsă pe butonul de pornire,și
spuse:
- Computer,blochează monitorul calculatorului din camera de zi,și dă-mi un semn
când termini.
Se-auzeau geamuri spărgându-se,apoi se-auziră pași pe coridor,și o cheie se
răsuci în broasca ușii de la camera ei.
Andrei îi ordonă micro-computerului său:
- Computer,blochează ușa!
,, - Blocat”,se auzi în difuzorul micro-computerului.
Își vârî apoi micro-computerul în buzunar,în timp ce îi spuse lui M.:
- Nu te teme,draga mea. Dragostea tot va birui!
- Bine zici tu,Andrei dragă,zise ea,trăgându-l lângă ea în pat.
Andrei o dezbrăcă încetișor. Tresări când îi văzu sânii.
Își trecu apoi mâna pe sub sânii iubitei lui,șoptindu-i:
- Hai,să nu mai stăm degeaba! Eu te iubesc și-s înfocat de dor după tine!
O sărută dedesubtul sânului stâng,și-n clipa asta dragostea se scurse ca un
scuipat în sân,în trupul ei,în care a mai fost cândva,dar a ieșit,fiindcă nu era
momentul potrivit.
Chiar în clipa aceea,tatăl lui M. ieși din scara blocului și merse să o caute cine
știe pe unde.
Andrei însă-i sărută și-i mângâie încetișor sânii îmbujorați și plini de dragoste
curată,ca luna de lumină,în timp ce Zâna Purureafecioară îl părăsi cu repeziciune
de fulger și,datorită faptului că erau într-o vie și curată legătură de dragoste,
pătrunse din nou în trupul ei curat,ce îi dădea lui Andrei dragostea ei întreagă,
curată,fără de cusur. O dragoste ne-prefăcută,care oferă totul,fără să aștepte
nimic,decât numai a fericirii,mai prețioasă în ochii săi decât diamantele reci,și a
realizării dragostei de-o viață.
Rămăseseră în acea legătură de Iubire,iar apoi o cuprinse cu drag,și-i zise:
- Vrei să fii a mea? Că eu fără tine nu pot exista.
- Da,vreau,că te iubesc,te iubesc cu o dragoste dulce și curată,numai pe tine.
De ce să nu fim amândoi împreună undeva?
- Păi asta-i ușor de realizat. Ce mult aș vrea să rămâi gravidă și s-avem copii,să
rodească dragostea ce o porți la tine-n sân.
- Și eu aș vrea asta,să te port în sân la mine nouă luni,ca să-ți pot arăta dragostea
mea.
- Poartă-mă,iubito. Hai,mă fac una cu tine,și nimic pe lumea asta nu ne va
despărți.
- Nimic și nimeni nu ne desparte! Nu știi că ești la mine-n sân? Și-l acoperi cu
haina ei,iar el o îmbrățișă tot mai tare. Se-adânci și mai mult între sânii ei de
zână,pe care nu-i mai întâlnea la altă fată,ci numai la ea,cea aleasă de sufletul lui.
Ce sâni frumoși are ea! Numai ea-i,fără îndoială,cea mai frumoasă și minunată
femeie de pe Pământ!
O legă de el cu cureaua de la pantaloni,spunându-i:
- Nu-ți fie frică,draga mea,că vreau să ne legăm de să nu ne poată despărți
nimeni!
Scoase apoi micro-computerul din buzunar și apăsă pe butonul din față.
- Computer,teleportează-ne acasă la mine,dar așteaptă să te închid.
Pe ecran apăruseră următoarele cuvinte:
,, Nu închide,că nu pot acționa,ci lasă-mă deschis. Ești gata? Câte persoane
sunteți”?
- Două persoane suntem. Acasă la mine să ne lași,s-a înțeles?
Micro-computerul afișa mesajul:
,,Da. Pregătiți-vă! 9,8,7,6,5,4,3,2,1 ”.
Andrei își puse buzele pe buzele ei,și spuse:
- Gata!
În clipa aceea,cei doi se prefăcură într-o rază de lumină și dispărură!
La puțin timp după aceea,raza de lumină în care se transformaseră cei doi,se ivi
deasupra patului lui Andrei,după care cei doi reveniră în formă umană,cum
fuseseră cu puțin timp înainte în S.M..
Andrei închise micro-computerul și îl puse înapoi în buzunar,apoi se uită în jur.
Maică-sa dormea,obosită de munca de peste zi.
Andrei,văzând asta,își scoase din nou computerul,apăsă butonul de pornire și
spuse cu glas apăsat:
- Computer,hiberneaz-o pe femeia bătrână pe timp de o săptămână,cu
programul alfa. Când vei termina,să-mi semnalizezi!
Din monitorul computerului ieși o rază ca de fulger,și o hibernă pe biata mama
lui Andrei,care dormi în continuare dusă,fără a putea observa nimic din cele
întâmplate.
- Acum i-a noastră lumea,îi zise Andrei cuprinzând-o.
O sărută între sânii izvorâtori de dragoste,mângâindu-i ușor sânii,în timp ce o
descânta așa:
- Să rămâi gravidă,să mă porți în sânul tău,cum numai mama-`ntr-al ei m-a
purtat. Dau-ar Dumnezeu un copil în sânul tău,ieșit de la mine și-ntrupat în tine!u
Dau-ar Dumnezeu să ți se dezvolte țâțăle-n sân și să-ți crească,de să nu-ți mai
poată sta în cămașa ta de fată,și să-ți fie pline de dragostea mea,care să-ți
rodească-n sân cum rodesc florile în noaptea de Sânzîiene,și fii Sânzâiana mea
rodită,ca o floare înflorită,și gravidă să rămâi,că-mi ești dragostea dintâi!
Rămase așa legat de ea,apoi o acoperi cu sărutări între sâni.
Apoi se lăsă moale peste ea,îmbrățișând-o cu foc și patimă,cu dragoste și dor.
Zâna Purureafecioară le-a împlinit dorința lor.
----------------------------------------------------------
